Perla pierdută a Banatului: Ada Kaleh

Perla pierdută a Banatului: Ada Kaleh

Insula Ada Kaleh se afla pe Dunăre, la 3 km mai jos de Orşova. Acum, ea este acoperită de 30 m de apă, în urma construirii barajului de la Porţile de Fier. Însă existenţa ei până în 1970 a fost marcată de numeroase evenimente demne de menţionat şi putem spune chiar că ea a jucat de-a lungul timpului un rol destul de important în geopolitica regiunii. De asemenea, aspectul ei exotic şi specificul populaţiei pe care a avut-o au făcut ca amintirea sa să dăinuie în memoria bănăţenilor, şi nu doar în a lor.

Ada Kaleh avea o lungime de 1.750 m şi o lăţime maximă de 500 m, fiind populată în perioada interbelică de aproximativ 1.000 de locuitori, toţi de naţionalitate turcă şi de religie musulmană. A fost atestată documentar încă din antichitate, când Herodot o denumea Cyraunis, apoi într-un raport al Cavalerilor teutoni din 22 februarie 1430, sub numele de insula Saan, cu 216 locuitori. Regii unguri au întărit-o, ea mărindu-şi importanţa strategică odată cu desfăşurarea războaielor cu turcii din secolele XVI-XVII. După o lungă perioadă de nesiguranţă, în urma bătăliei de la Mohács din 1526 a fost pentru prima dată ocupată de turci. În timpul războiului din 1689 pe insulă au debarcat trupele austriece, fiind întărită de generalul Heister, dar otomanii au recucerit-o în scurt timp, păstrând-o până la pacea de la Passarowitz (1718), când a ajuns din nou în posesia Austriei.

În urma acestei păci, austriecii, la ordinul împăratului Carol III, au construit pe insulă o puternică cetate militară de tip Vauban (în formă de stea). Foarte bine întărită, aceasta avea două centuri de galerii în jurul unui fort central. La colţuri se aflau 20 de posturi de strajă, cetatea având şase porţi principale. Tot în colţuri se aflau patru pulberării, iar în interiorul cetăţii au fost clădite cazărmi şi construcţii auxiliare. În epocă, insula şi cetatea ei se numeau Noua Orşovă. Tot atunci, pe malul sârbesc al Dunării a fost ridicată cetatea Elisabeth de către austrieci. Aceasta a fost dărâmată mai târziu, în 1868, de către prinţul sârb Mihail Obrenović.

În anul 1739, după pacea de la Belgrad, insula a ajuns din nou sub stăpânire turcească. În 1790 a fost recuperată de austrieci, însă prin pacea de la Sviştov din anul următor a fost retrocedată sultanului. Se poate vedea de aici importanţa acordată de toate taberele acestei insule, care şi-a schimbat stăpânii în nenumărate rânduri. Între 1791 şi 1878 a rămas totuşi în posesia Imperiului otoman, timp în care acolo s-au şi aşezat locuitorii turci musulmani. Din acei ani s-a şi păstrat denumirea de Ada Kaleh (în limba turcă Ada Kale însemnând “Insula fortăreaţă”).

Treptat, în acea perioadă ea şi-a pierdut însă caracterul de cetate de frontieră, devenind în schimb, în urma creşterii importanţei navigaţiei pe Dunăre în secolul al XIX-lea, un însemnat punct turistic şi comercial. Galeriile din cetate au fost transformate în locuinţe, iar în locul cazărmilor austriece au apărut case cu caracter turcesc. Acestea aveau prispe cu foişor, încăperi separate pentru femei şi bărbaţi, mobilier tradiţional şi băi rituale în colţul odăii de locuit. Mai târziu au fost construite case chiar şi pe zidurile vechii cetăţi, care au constituit latura cea mai pitorească a insulei.

În acea perioadă a fost vizitată de personalităţi ilustre, precum scriitorul danez Hans Christian Andersen în drumul său pe Dunăre către Viena (1841) sau fostul conducător revoluţionar maghiar Lajos Kossuth, care tocmai pleca în exil către Turcia (1849). Numeroase vase europene circulau pe Dunăre în acel secol, tot mai multe poposind pe Ada Kaleh, turiştii fiind atraşi de specificul exotic al insulei. La rândul lor, locuitorii ei au ştiut să folosească aceste ocazii, pregătindu-se în mod adecvat primirii vizitatorilor. Aceştia erau serviţi cu bunătăţi culinare locale, printre care vestitele dulceţuri de trandafiri şi de smochine, suciuc şi alte dulciuri orientale, rahat, ţigarete aromate sau cafea turcească la nisip. În acest mod, turismul a luat o mare amploare pe insulă, care datorită câştigurilor obţinute a cunoscut o viaţă înfloritoare a locuitorilor săi.

Beneficiind de o climă blândă, pe Ada Kaleh creştea floră mediteraneană, cuprinzând leandri, migdali, castani, smochini sau chiparoşi. Se aflau de asemenea numeroase culturi de trandafiri pentru producerea de parfumuri, însă mai târziu acestea au fost abandonate din cauza deselor inundaţii provocate de Dunăre, care le produceau mari stricăciuni. Au fost efectuate în schimb plantări masive împotriva vântului, creându-se adevărate grădini de smochini sau chiparoşi, fapt ce îi determina pe autorii unui film documentar din 1968 să compare insula Ada Kaleh cu un crâmpei din 1001 de nopţi.

În partea din amonte a insulei era amenajat un splendid parc de castani sălbatici, iar spre aval erau ruinele puternicei cetăţi de odinioară, cu câte trei rânduri de ziduri şi trei şanţuri despărţitoare pentru apă. Către răsărit se afla o frumoasă şi impunătoare geamie, care până în 1799 fusese mânăstire franciscană. Interiorul ei era împodobit cu covoare de mare preţ, cel mai important având dimensiunile de 16×12 m, fiind aşternut pe jos. El reprezenta o donaţie din 1904 din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

După înfrângerea turcilor în războiul din 1877-1878, Serbia a devenit independentă, iar insula Ada Kaleh a rămas separată de restul Imperiului otoman. Nefiind menţionată în niciun fel în Tratatul de pace de la Berlin din 1878, ea a rămas nominal în stăpânirea Turciei, dar, la solicitarea sultanului, populaţia musulmană a insulei a fost luată în grijă de Austro-Ungaria. Schimbarea stăpânirii nu i-a afectat însă prea mult pe locuitorii turci, care şi-au putut păstra administraţia locală autonomă şi ocupaţiile tradiţionale, orientate către dezvoltarea turismului.

Prin dispariţia Austro-Ungariei în 1918, insula va reveni României. Vizitată încă din 1921 de primul ministru, generalul Alexandru Averescu, statutul ei a fost clarificat abia în 1923, când Turcia a renunţat definitiv la orice pretenţie asupra sa. Perioada interbelică a continuat să fie una prosperă pentru locuitorii din Ada Kaleh. Vizitând-o în 1931 împreună cu premierul Nicolae Iorga, regele Carol II i-a acordat o serie de înlesniri vamale şi scutiri de impozite, măsuri în urma cărora starea economică a insulei era înfloritoare. Ea forma o comună aparte, pe teritoriul său existând Societatea Musulmană, cea care a construit în perioada interbelică o uzină electrică pentru asigurarea iluminatului localităţii. Copiii învăţau într-o şcoală primară cu limbile de predare turcă şi română. Adulţii munceau la fabrica de ţigări de foi, la ţesătorie şi la fabrica de rahat. Totodată, existau şi un cinematograf, precum şi un teren şi o echipă de fotbal.

Comuniştii au stricat această frumoasă existenţă a locuitorilor din Ada Kaleh. Ei au desfiinţat clasele gimnaziale ale şcolii, insula şi-a pierdut rangul de comună, proprietăţile au fost confiscate. După ora 20 nu se mai putea ajunge pe insulă, iar în timpul conflictului cu Tito, pe malul Dunării a fost ridicat un gard de nuiele chiar pe marginea şoselei, ca să nu se mai poată vedea dincolo. Nici măcar insula Ada Kaleh nu mai putea fi văzută de pe malul românesc! În 1951 cei mai înstăriţi locuitori au fost deportaţi în Bărăgan. Pe insulă au început să fie aşezaţi locuitori de naţionalitate română.

Toate acestea au culminat cu dispariţia efectivă a insulei Ada Kaleh, prin construirea prin colaborare româno-iugoslavă a hidrocentralei de la Porţile de Fier. Nivelul Dunării s-a înălţat în acea zonă cu aproape 40 m, insula rămânând, după cum arătam, la 30 m sub apă. În prealabil, locuitorii au fost evacuaţi, împrăştiindu-se prin alte regiuni ale ţării, în special Dobrogea, sau emigrând în Turcia. Unele vestigii de pe Ada Kaleh au fost strămutate de autorităţi pe insula Şimian de lângă Drobeta-Turnu Severin, însă proiectul nu a avut succes. Noua insulă nu a putut lua locul Ada Kaleh-ului, iar zidurile transferate acolo sunt invadate de bălării. Niciun locuitor turc nu a dorit să îşi continue existenţa pe insula Şimian.

Distrugerea acelei comunităţi înfloritoare, cunoscută prin caracteristicile şi produsele sale în întreaga regiune şi chiar pretutindeni în ţară, a însemnat o pagină dureroasă de istorie. Locuitorii turci au fost nevoiţi să îşi părăsească activităţile atât de rodnice de până atunci şi tot ce agonisiseră de-a lungul vieţii. Mica lor comunitate s-a risipit în ţară şi în lume. Dar în amintirea bănăţenilor insula Ada Kaleh stăruie poate mai mult decât orice altă pierdere istorică suferită. Ea a reprezentat în vremurile bune o adevărată perlă a Banatului. Acum, insula zace pe fundul lacului de acumulare şi numai în consemnările istoricilor mai poate fi menţionată.

Bibiliografie: Ion Păsărică, Frumuseţile naturale ale Banatului, cu localităţile climatice-balneare şi cataractele Dunării, Bucureşti, 1936, p. 31-32; Ultima primăvară pe Ada Kaleh (film documentar “Alexandru Sahia”, 1968); Supravieţuitorii de pe insula scufundată de Ceauşescu, în Evenimentul zilei, 21 octombrie 2006.

 

 

sursa: http://istoriabanatului.wordpress.com/2011/03/02/mircea-rusnac-perla-pierduta-a-banatului-ada-kaleh/
             Multumiri domnului Mircea Rusnac !

Comments Closed

Publicitate pe info-caras.ro

Mieree
Aquaris
StirileTale
Centrul de calculatoare
Asociatia Valea Cernei
Domino
Hotel Suhidima
Pensiune
Leonard Design
Gelateria WOW

INFO-CARAS

Suntem și pe Facebook...

Statistici web