Structura geologica si relieful

Aproape întreg teritoriul judeţului Caraş-Severin apar­ţine ca structură geologică orogenului Carpaţilor Meridio­nali, care este constituit din două unităţi geotectonice principale : Autohtonul Danubian şi Cristalinul Getic care suportă cuverturi sedimentare.

Autohtonul Danubian se întâlneşte în partea sudică şi sud-estică a judeţului, reprezentînd unul dintre nucleele vechi ale cristalinului carpatic. El suportă către partea superioară trei zone principale de sedimentare: zona Drencova, zona Svinecea-Sviniţa şi zona Presacina.

Cristalinul Getic se întâlneşte în zona nordică, centrală şi nord-estică a judeţului, fiind constituit din două serii cristaline: seria mezocatazonală de Semenic şi seria epi-zonală de Locva—Poiana Rusca.

Zona Reşiţa—Moldova Nouă, orientată NNE—SSV, este constituită în special din calcare jurasice şi cretacic inferior, iar în carbonifer şi liasic sunt cantonate impor­tante zăcăminte de huilă. Magmatismul laramic, de vîrstă paleocenă, este reprezentat prin banatite — întîlnite la Ocna de Fier, Dognecea, Surduc, Oraviţa, Ciclova, Ilidia, Sasca Montană şi Moldova Nouă.

Teritoriul judeţului are un relief variat de o mare diversitate: 65,4% din suprafaţă o constituie relieful muntos, 16,5% relieful depresionar, 10,8% dealurile şi 7,3% câmpiile.

Munţii

Regiunea muntoasă are caractere diferite ca urmare a structurii geologice şi litologice variate. Pe teritoriul judeţului ea este reprezentată prin Munţii Banatului (în întregime), prin extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali (munţii Ţarcu, Godeanu, Cernei şi Mehedinţi) şi prin cea mai sudică parte a Munţilor Apuseni (culmile sudice ale Munţilor Poiana Ruscă).

Masivul Poiana Ruscă formează o unitate bine individualizată între culoarul Mureşului, Depresiunea Haţeg, culoarul Bistrei si Câmpia Timişului, incluzându-se în judeţul Caraş-Severin numai prin culmile lui sud-vestice. El se detaşează net de zonele înconjurătoare, înălţându-se sub forma unui bloc unitar deasupra ariilor depresionare din jur. Această individualitate geografică este o consecinţă a alcătuirii lui litologice. Aici apar şisturile cristaline ale pânzei getice, în care râurile au săpat adânc dând naştere la văi înguste, cu versanţi abrupţi, complet împăduriţi. În partea de sud-vest a Masivului Poiana Rusca, se află depozite sedimentare cretacice şi formaţiuni vulcanogenă sedimentară. Tot aici, la est de Rusca Montană, apar conglomerate burdigaliene. În cadrul masivul Poiana Ruscă se află cele două vîrfuri mai înalte: Padeş  şi Rusca (1355 m), despărţite de înşeuarea Teiulului, pe unde trece şoseaua care urcă pe valea Rusca şi mai apoi, pe valea Bega Luncanilor.

Munţii Ţarcu se află în extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali şi sunt bine delimitaţi de către culoarul Timişului, culoarul Bistrei şi o parte din Depresiunea Haţeg şi Rîul Şes continuat cu Rîul Mare la sud-est.

După configuraţia reliefului, în Munţii Ţarcu se pot deosebi trei subunităţi. Astfel, de la valea Bistra Mărului şi Şaua Iepii (1721 m) spre nord-est se distinge Masivul Petreanu, cu cea mai mare înălţime în vârful Pietrii (2192 m), iar spre sud-vest Masivul Ţarcu, care culminează în vârful Ţarcu (2190 m). Masivul Muntele Mic, cea de-a treia subunitate, având 1802 m în vârful cu acelaşi nume, este delimitat de valea Sebeşului Mare (la sud), şaua Jigorei (1200 m ), valea Sucului şi de valea Bistra Mărului (la n o r d ).

Masivul Petreanu este alcătuit în întregime din şisturi cristaline şi din graniţe care au dat naştere unui relief greoi, nu lipsesc custurile şi grohotişurile. Masivul se compune din două culmi principale perpendiculare. Pe culmea orientată SV-NE, cele mai mari înălţimi se întâlnesc în vârfurile Custuri (2093 m), Bloju (2165 m), Pietrii (2192 m) şi Petreanu (1895 m). Din Vîrful Pietrii se desprinde spre nord-vest cea de-a doua culme principală, în lungul căreia se află vârfurile: Cununii (2105 m), Murgani (1964 m), Sturu (1823 m), Zanoaga (1595 m).

Masivul Ţarcu este format din şisturi cristaline şi din granite. Aceste roci apar în regiunea vârfului Baicu (2 123 m) şi în Culmea Nedeia. În vârful Ţarcu şi pe cursul superior al Hidegului se află şisturile cristaline ale pânzei getice (micaşisturi paragnaise). În partea de sud-vest a Masivului Ţarcu, cristalinul danubian suportă formaţiuni sedimentare. Astfel, în Depresiunea Rusca apar conglomerate, gresii, şisturi argiloase roşii, argile negre si calcare de vîrstă permiană şi carboniferă. Roci de vârstă carbonifera (conglomerate cu elemente de gabbrouri) se află şi pe cristalinul din Culmea Nedeia.

Masivul  Ţarcu este alcătuit dintr-o serie de culmi ce pleacă din Vârful Ţarcu. Astfel, spre nord-est se desprinde o culme, cu multe înşeuări, pe care se găsesc Vârfurile Căleanu (2190 m), Mătania (2160 m) şi Baicu

(2123 m). Tot din această culme se arcuieşte Culmea Prislopului (Sălătrucului), care face legătura cu munţii Godeanu.Tot din vîrful Ţarcu porneşte spre nord-vest Culmea Jigorei (l250-1400 m înălţime), care face legătura cu Muntele Mic, iar din acesta, se desprinde spre vest o ramificaţie care face legătura cu Culmea Pleşa (1413 m în vârful cu acelaşi nume).

La sud de Pîrîul Lung şi până în valea Hidegului o altă culme ce porneşte din vârful Ţarcu, având 1 432 m în vârful Poiana înaltă, îşi trimite ramificaţiile până aproape de localitatea Rusca. Pe Pîrîul Lung şi pe Hideg, din cauza eroziunii diferenţiale, au luat naştere depresiunile Poiana Plopului şi Poiana Ruscăi, cu multe sălaşe împrăştiate pe pantele domoale, despădurite.

Masivul Muntele Mic, alcătuit din şisturi cristaline străpunse de graniţe, are o poziţie periferică faţă de culmea principală a Munţilor Ţarcu. Înălţimea cea mai mare de aici se află în vârful Muntele Mic (1802 m), bombat şi despădurit, din care se desprind, spre periferie, culmi complet împădurite. La confluenţa Bistrei Mărului cu Şucu, înconjurată de pădure, se află Depresiunea Poiana Mărului, lungă de 5 km, în care se găseşte staţiunea climaterică cu acelaşi nume.

Nota specifică a Munţilor Ţarcu o constituie prezenţa a două platforme de eroziune: Borăscu şi Rîul Şes (Emm. de Martonne, 1924; Gh. Niculescu, 1971).În masivele Ţarcu şi Petreanu se extinde platforma Borăscu, care este cea mai veche (danian-eocenă) şi cea mai înaltă suprafaţă din Munţii Ţarcu (2000 — 2190 m). Din cauza înălţimii ariei muntoase faţă de culoarele tectonice vecine, platforma Borăscu este deformată şi prezintă înclinări spre culoarele Bistrei şi a Timişului, fiind reprezentată prin poduri netede şi culmi rotunjite.

Platforma Rîul Şes (de vârstă miocenă) are o extindere mult mai mare şi a ajuns în faza de maturitate. Ea are înălţimea de 1300—1700 m şi ocupă aproape toată regiunea muntoasă, prezentând aceleaşi deformări ca şi platforma Borăscu.

        Munţii Godeanu sunt împărţiţi între judeţele Hunedoara, şi Caraş-Severin. Ei sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din şisturile cristaline ale pânzei getice, puternic metamorfozate. Din tot Masivul Godeanu numai partea lui estică se află pe teritoriul judeţului Caraş-Severin. Aici se găseşte Vîrful Olanului, din al cărui vârf, cu acelaşi nume, înalt de 1 991 m, pornesc culmi radiare care separă văile adinci ale Olanului Mare, Blidului, Hidegului (la obîrşie), Bărănelului, Branului. Din vârful Olanul porneşte spre nord culmea Corhale, care,împreună cu cea a Prislopului, face legătura cu Munţii Ţarcu.

Din vârful  Godeanu pleaca culmile Zaua, Godeanu şi Tucila. La nord de vîrful Godeanu (2 229 m), sunt prezente văi glaciare (Bonţica, Gropiţa şi Cîrnea), iar spre sud se află două culmi (Gardomanu şi Balmoş) în continuare, spre nord, culmea, principală se află Muntele Moraru, care se prezintă sub forma unei culmi teşite (nivelată de suprafaţa Borăscu).

Munţii Cernei, care se află de asemenea în extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali, ocupă spaţiul dintre depresiunea Mehadica, valea Hidegului, valea Cernei şi valea Olanului. Sunt alcătuiţi dintr-o culme principală, aproape paralelă cu Cerna, ce se găseşte în prelungirea culmei Corhale din Munţii Godeanu, şi o altă culme, mai slab dezvoltată culmea Cernii Vîr, cu direcţie nord-sud, situată între valea Belareca şi Depresiunea Mehadica. Culmea principală este relative  îngustă şi pe ea se înşiruie vârfurile : Dobrii (1928 m), Cailor (1856 m), Baldoveni (1800 m), Vlaşcu Mare (1608 m), Vlaşcu Mic (1734 m), Arjana (1513 m) şi altele. Această culme scade în înălţime pe măsură ce înaintează spre sud-vest, iar din vîrful Arjana se bifurcă o ramură — Culmea Seseminului — , situată între văile Cerna la est şi Lubiana la vest, care coboară spre Băile Herculane, iar altă ramură , dintre Lubiana şi Depresiunea Mehadica, coboară spre Plugova. Din culmea principală, spre est, se desprind culmi secundare care se termină prin abrupturi spre Cerna, cea mai proeminentă fiind Opleşata, care are 1568 m în vârful cu acelaşi nume şi este situată între văile Craiova la nord şi Iauna la sud. Înspre vest, o culme mai scundă, marcată de vârfurile Pietrele Albe (1404 m) şi Cozia (1450 m), leagă culmea principală de Culmea Cerni Vîr prin înşeuarea Furca Obiţii.

Culmea Cerni Vîr, cu 1365 m altitudine maximă în vârful cu acelaşi nume, se menţine uniformă din punct de vederea altitudinal în p a r t e a de nord şi centrală, scăzînd treptat în înălţime spre sud (Cotul Românului 1173 m), în estul acestei culmi, urmând în parte valea Belareca, a fost sculptată în conglomerate, gresii şi şisturi argiloase jurasice superioare Depresiunea Cornereva, care se continuă spre nord, peste sau Furca Obiţii, cu Depresiunea Rusca.

Cele mai mari înălţimi din Munţii Cernei corespund şisturilor cristaline care sunt o prelungire înspre sud a pînzei getice din Munţii Godeanu. Partea sudică şi vestică a lor este alcătuit din argile ardeziene (devoniene), conglomerate, gresii, şisturi argiloase şi calcare (carbonifere,  jurasice şi cretacice)

La nord de Băile Herculane, în lungul Cernei, apar graniţe, iar în Culmea Cerni Vîr, gabbrourile străpung formaţiunile sedimentare şi şisturile cristaline danubiene care de altfel apar de sub cuvertura sedimentară şi între Lubiana, Belareca şi Cerna; formând Culmea Mohornicul şi Culmea Seseminului. Culmile Munţilor Cernei sunt tăiate de văi scurte şi adine în care s-au localizat şi cele mai însemnate procese de eroziune.

Munţii Mehedinţi se află parţial pe teritoriul judeţului Caraş-Severin, respectiv cu porţiunea lor de sud-vest, unde se găsesc vârfurile Colţul Pietrii (1229 m) şi Domogled (1105 m).Aceşti munţi se caracterizează printr-o diversitate petrografica, fapt evident şi în relief. Astfel, de la valea Arşasca (afluenţă a Cernei, pe stînga) şi până la Oslea, deci jumătatea lor dinspre nord-est, Munţii Mehedinţi sunt formaţi din şisturile cristaline ale domeniului danubian străpunse de graniţe. Acestor roci le corespunde o culme prelungită şi îngustă, cu spinarea netedă, paralelă cu valea Cernei şi a Cernişoarei, cunoscută sub numele de Culmea Cernei. Înălţimile ei  rareori depăşesc 1100 m, iar flancurile sunt puternic fragmentate de afluenţii Cernei şi ai Motrului.

La Obîrşia Cernişoarei, Culmea Cernei este dublată de creasta Ciucevelor, alcătuită din calcare jurasic superior — apţian, care se ridică la 1445 m în Ciuceava Mare. De la Cerna-Sat (judeţul Gorj) în avale dublarea este dată de creasta Geanţurilor, formată tot din calcare şi cu înălţimea de 980 m în Geanţul Hărmanului. Aceste două creste calcaroase sunt tăiate transversal de ape care şi-au format chei adinci şi sălbatice printre acestea remarcându-se Cheile Corcoaia.

În cealaltă jumătate a Munţilor Mehedinţi, de la valea Arşasca spre sud-vest, şisturile cristaline ale domeniului getic apar pe bordura lor estică, continuându-se şi în Podişul Mehedinţi. Aici, cea mai mare suprafaţă este ocupată de către calcarele jurasic superior-apţian, iar în subsidiar mai apar gresii, conglomerate şi argile, toate de vârstă cretacică. Rocile sedimentare sunt străpunse de graniţe şi roci ultrabazice.

Acestei diferenţieri litologice îi corespunde un relief neuniform, mai îndrăzneţ în zona calcarelor şi mai şters în zona şisturilor cristaline. Pe calcare se dezvoltă un relief tipic, iar cele mai mari înălţimi — Piatra Cloşanilor (1421 m) şi Vîrful lui Stan (1466 m) — sunt martori de eroziune calcaroasă.

Munţii Almăjului sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din şisturi cristaline ale autohtonului danubian (filite, cuarţite, paragnais, gnaise, amfibolite ş.a.). La

de culoarul Liubcova—Şopotu Nou, în Culmea Almaşului şi culmile ce se răsfiră din Tîlva Cornului (794 m), apar şisturile cristaline ale domeniului getic.

În afară de şisturi cristaline şi roci eruptive, în Munţii Almăjuluilui apar şi roci sedimentare care înviorează monotonia prin forme semeţe. Astfel conglomeratele şi gresiile ocupă spaţii în bazinele văilor Ielişeva şi Stariţa şi în regiunea localităţii Sviniţa. Calcarele din bazinul văii Sirinia, de la Sviniţa se impun printr-un relief caracteristic.

Munţii Almăjului sunt formaţi din mai multe culmi principale, ramificate şi sinuoase, din pricina întrepătrunderii văilor rîurilor. În partea de est se poate deosebi o culme principală cu direcţia generală nord-sud, marcată de vârfurile Cîrsa Mare (1167 m), Cherbelezu (1102 m), Omeniscu Mare (897 m) şi Urzica (873 m), din care se desprind culmi secundare. Din vîrful Cherbelezu, se desprinde o altă culme, cu multe înşeuări şi ramificaţii pe care se află vârfurile Svinecea Mare (1224 m), Curmătura Băniei (1069 m) şi Tîlva Blidarului (898 m).

Râurile au fragmentat adânc aceşti munţi, dând naştere la chei sălbatice, aşa cum sunt cele ale Siriniei, Putnei şi ale Rudăriei.

Munţii Semenicului, cu înălţimea lor maximă de 1447 m în vârful Piatra Goznei reprezintă sectorul cel mai înalt al Munţilor Banatului şi totodată un nod orohidrografic important.

  Limita lor morfologică nu este evidentă pe toate laturile. Astfel, la nord, contactul geologic dintre rocile cristaline şi cele sedimentare, marcat de localităţile Rugi, Ohabiţa, Delineşti, Apadia, Valeadeni, Soceni, Tîrnova şi Ţerova, formează şi limita munţilor, fără ca în relief să apară vreo schimbare de pantă importantă. Spre est si sud Munţii Semenicului domină prin denivelări de 300—400 m dealurile din depresiunile Caransebeş şi Almăj, iar spre vest văile Poneasca şi Bîrzava, adâncite cu 600 — 700 m, constituie hotarul cu Munţii Aninei.
  Din punct de vedere geologic, Munţii Semenicului sunt formaţi pe cristalinul getic, în care se disting două serii cristaline :seria de Miniş şi seria de Sebeş.
  Seria de Miniş  este constituită din filite sericitice, cuarţitice, şisturi calcaroase, şisturi clorito-amfibolice, roci porfirogene şi gnaise aplitice.
  Seria de Sebeş se caracterizează prin predominanţa paragnaiselor şi a micaşisturilor cu biotit, granati, disten şi staurolit, numeroase intercalaţii de cuarţite.

       Munţii Semenicului se caracterizează prin culmi prelungi, rotunjite, şi întinse platforme de eroziune etajate la diferite altitudini. Platforma Semenic, de o netezime surprinzătoare, se dezvoltă în jurul vârfurilor Semenic (1446 m), Piatra Goznei (1447 m) şi Piatra Nedeii (1437 m). Cea de-a doua platformă — Tomnacica — se menţine între 600 şi 900 m altitudine.

 La nord de vîrful Semenic, relieful coboară brusc şi se aproape la aceeaşi altitudine până la vârful Nemanul ( 1122 m), din care, tot spre nord, se desfac o serie de culmi care ajung la 500 m spre Dealurile Sacos—Zăgujeni.

În această regiune, la obârşia Timişului, Depresiunea Gărîna,formată prin eroziune diferenţială, în care se află satul turistic cu acelaşi nume, accentuează şi mai mult contrastele reliefului

Văile care brăzdează Munţii Semenicului se adâncesc mult în şisturi cristaline şi uneori au caracter de chei. Atât versanţii lor, cât şi interfluviile sunt acoperite de păduri, iar pe culmile înalte pajiştile, deşi restrânse, au favorizat viaţa pastorală.

Munţii Dognecei sunt situaţi în partea de nord-vest a Munţilor Banatului, între valea Pogănişului la nord şi valea Caraşului la sud în partea de est, depresiunile Ezeriş şi Lupac iar hotarul cu Munţii Semenicului şi, respectiv, cu Munţii Aninei, iar spre vest munţii domină Dealurile Doclinului şi Dealurile Sacos—Zăgujeni cu aproape 200 m. Ei sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din şisturile cristaline ale domeniului getic străpunse de banatite (granodioritele paleogene), iar la nord, între Bîrzava şi Pogăniş, sunt formaţi numai din banatite .

Pe seama acestor roci eruptive s-au format minereuri, în special de fier, care se exploatează la Dognecea şi Ocna de fier.

Munţii Dognecei, complet împăduriţi , au o direcţie NE şi sunt tăiaţi transversal în partea lor centrală de către Bîrzava, a cărei vale constituie şi un culoar de legătură pentru transporturi între Reşiţa şi Cîmpia Timişului.

În general, în Munţii Dognecei predomină procesele de eroziune, transport şi depunere. Pe fâşia calcaroasă se află doline şi lapiezuri, iar în zona exploatărilor miniere, în skarne, se găsesc cariere părăsite şi gropi de exploatare a minereurilor, precum şi halde.

Munţii Aninei, cu înălţimea maximă în vârful Leordiş (1160 m) sunt cuprinşi între valea Bîrzavei la nord, cheile Nerei la sud, Dealurile Bozoviciului, valea Poneasca şi cursul superior al Bîrzavei la est, Dealurile Oraviţei şi Depresiunea Lupacului la vest. Trăsăturile geomorfologice caracteristice ale acestor m u n ţ i sunt o consecinţă a structurii geologice, a naturii rocilor şi a evoluţiei morfologice a reliefului, fapt ce-i diferenţiază de zonele muntoase vecine.

Geologic, Munţii Aninei sunt situaţi în partea centrală şi nordică a sinclinoriului Reşiţa—Moldova Nouă, alcătuit din calcare jurasice şi cretacice, strâns cutate şi faliate, orientate paralel pe direcţia N N E — S S V. În sinclinoriul amintit, calcarele ocupă o suprafaţă de 807 km pătraţi, din care 600 km  pătraţi aparţin Munţilor Aninei, iar 207 km pătraţi părţii de est a Munţilor Locvei.

În afară de calcare, în Munţii Aninei, suprafeţe restrînse sunt ocupate de şisturi cristaline, gresii şi conglomerate de vârstă carboniferă, permiană şi liasică. Pe linia marii dislocaţii vestice (falia Oraviţa) care separă munţii de Dealurile Oraviţei, apar banatite.

Relieful Munţilor Aninei urmează structura geologică şi este alcătuit dintr-o succesiune de culmi şi văi paralele, între care se interpun întinse podişuri carstificate.

La nord de Caras, se evidenţiază Culmea Ponor (808 m) şi Dealul Bucitu (622 m) din care pornesc ramificaţii radiare. În această regiune se află podişul carstificat al Iabalcei. Între Caraş şi Miniş culmile au o frecvenţă mai mare şi se înşiruie de la vest la est, după cum urmează : Culmea Dobrii (635 m), Tîlva Simeonon (899 m), Culmea Moghila (680 m) — Polom (821 m), P o r c a r u (854 m) — Rolu Nou (988 m), care se continuă la sud de Miniş, Culmea Socolovăţ (783 m) — Straja (715 m) —Ponovăţ (814 m) şi Culmea Coniarat (753 m) — Trei Movile (927 m), cu ramificaţii spre valea Minişului. Între aceste culmi se află podişurile carstificate de la Ravniştea, Mărghitaş,Colonovăţ, Uteriş şi Cîrneala. Între Miniş şi Nera culmile au o frecvenţă mai redusă, în schimb înălţimea lor este mai mare. Aici se evidenţiază culmile Cununa (1046 m) şi Grohanul Mare (1044 m) — Leordiş (1160 m) — Pleşiva (1144 m), care se ramifică spre v a l e a Nerei. În vestul văilor Bîrzava şi Poneasca se află Culmea Certej (955 m) — Puşcaşu Mare (1002 m), alcătuită în cea mai mare parte din şisturi cristaline. Spinarea ei netezită sau rotunjită creşte în altitudine de la nord (650 — 700 m) spre sud (peste 1000 m) atingând 1014 m în Poiana Pusului. Emm. De Martonne (1924) a recunoscut existenţa a două suprafeţe de eroziune, pe care le-a numit platforma Caraşului şi platforma Cîrja.

Platforma Caraşului, de vârstă villafranchiană, are o dezvoltare mare în lungul văii cu acelaşi nume, menţinându-se la 400 m altitudine în vest şi crescând treptat până la 600 m în est. Fiind modelată în calcare, pe supafaţa ei se află numeroase forme carstice evoluate.

            Platforma Cîrja este situată deasupra celei precedente. Ea are 500—600 m altitudine în vest şi urcă spre est până la 900 m, trecând din calcare în şisturi cristaline. Ea are o dezvoltare largă şi este deformată tectonic, din care pricină spre sud trece de 1000 m altitudine. Prezenţa calcarelor puternic fisurate din Munţii Aninei au creat condiţii favorabile dezvoltării unor forme carstice specifice, printre care se remarcă lapiezurile şi dolinele care împânzesc podişurile calcaroase. În unele cazuri, dolinele se asociază şi formează văi de doline şi uvale.

Munţii Locvei sunt situaţi în vestul Munţilor Banatului şi culminează în Vf. Corhanu Mare (735 m), fiind alcătuiţi din şisturi cristaline în vest, iar în est din calcare, triasice, jurasice şi cretacice, străpunse de banatite. În zonele ocupate de calcare înălţimile depăşesc rar 700 m, între formele de relief carstic dezvoltat aici predominînd doli­nele ; se întîlnesc şi peşteri.

Defileul Dunării de la Porţile de Fier (130 km lun­gime) este localizat într-o zonă cu o constituţie petrogra­fica complexă. De la confluenţa Nerei cu Dunărea şi până la Baziaş valea este largă, după care se îngustează, pentru ca să se lărgească din nou în depresiunea Moldova Veche, între Pescari—Alibeg albia are o lăţime de doar 300— 400 m pentru a se lărgi în Depresiunea Liubcova după care urmează strâmtura Berzasca—Greben caracterizată prin versantul românesc abrupt. Valea se lărgeşte din nou în aval de Greben, iar apoi se îngustează în sectorul Cazanele Dunării după care se desfăşoară Depresiunea Ogradena—Orşova, în aval de care urmează Porţile de Fier.

Publicitate pe info-caras.ro

Aquaris
StirileTale
Hotel Suhidima
Leonard Design
Domino
Mieree
Gelateria WOW
Asociatia Valea Cernei
Pensiune
Centrul de calculatoare

INFO-CARAS

Suntem și pe Facebook...

Statistici web