Reteaua hidorgrafica

Judeţul Caraş-Severin, cu un relief predominant mun­tos, prezintă o reţea de ape curgătoare, ape subterane şi lacuri bine conturată.

Reţeaua hidrografică — cuprinzînd mare parte din ba­zinele râurilor Timiş, Caraş, Nera, Cerna şi ale afluenţilor Dunării în zona defileului — are aspect radiar, axându-şi obârşia în nodul orohidrografic al Munţilor Banatului; excepţie fac apele din bazinul Cerna, afluenţii de pe dreapta Timişului, cu izvoarele în munţii Ţarcu-Godeanu şi Poiana Rusca.

Râurile. Principalul colector al apelor din judeţ, râul Timiş, îşi adună apele de pe o suprafaţă de 5 248 km2, în cadrul căreia relieful prezintă cele mai variate forme. Lungimea sa însumează 87 km, debitul mediu multi-anual ajungând la 35,96 m3/s la ieşirea din judeţul Ca­raş-Severin. Izvoarele sunt în zona platoului Munţilor Semenic unde are loc îngemănarea mai multor pâraie şi ogaşe, dintre care mai importante sunt : Semenicul, Gră­diştea şi Brebu. După ce scapă din încătuşarea barajului de la „Trei Ape", pe o direcţie NV—SE îşi sapă o vale în­gustă şi adâncă în şisturile cristaline ale Munţilor Seme­nic, cursul său avînd un pronunţat caracter torenţial, cu pante de scurgere mari (20—25 m/km). În dreptul locali­tăţii Teregova îşi schimbă direcţia de curgere spre nord, tăindu-şi un sector scurt de chei până în amonte de Armeniş, unde primeşte apele bogate ale Hidegului (Râul Rece) ce-şi are izvoarele în Ţarcu-Godeanu.În aval, albia Timişului începe să se lărgească traversând culoarul depresionar al Caransebeşului, unde pri­meşte pe dreapta o serie de afluenţi care fac să sporească considerabil debitul său ; este vorba de Feneş şi Sebeş, ape cu caracter tipic montan ce drenează versanţii vestici ai sistemului muntos Ţarcu—Godeanu—Muntele Mic. în aval de oraşul Caransebeş, Timişul primeşte pe cel mai mare afluent al său, râul Bistra.

Bistra îşi adună apele din zona circurilor glaciare ale Munţilor Ţarcu şi până la confluenţa cu Timişul curge printr-un culoar tectonic, pe o lungime de 46 km, drenând un bazin de recepţie de 908 km2, alcătuit din ver­sanţii nordici ai sistemului Godeanu-Ţarcu-Muntele Mic şi cei sudici ai masivului Poiana Rusca. Afluenţii de pe stînga Timişului ce vin din Munţii Se­menic şi prelungirile acestora spre nord sunt pârâuri scurte şi de mică importanţă.

La nord de localitatea Sacu, Timişul iese din judeţul Caraş-Severin. Un alt afluent al Timişului cu obârşia în judeţul Ca­raş-Severin este Pogănişul cu care îşi uneşte apele în judeţul Timiş. Pogănişul izvorăşte din culmile mai joase din nordul Munţilor Semenic, străbătând de-a lungul celor 65 km dealurile Sacoş-Zăgujeni, depresiunea Ezeriş şi câmpia Şipotului, unde meandrează puternic, ieşind din judeţ în aval de localitatea Vermeş. Suprafaţa bazinului său este de 696 km2, altitudinea medie a acestuia fiind de 230 m, iar panta medie bazinală de 90 m/km. Igăzăul şi Tăul sunt afluenţii săi mai însemnaţi. Timişul primeşte pe ultimul său mare afluent, Bîrzava, pe teritoriul Serbiei, râu care îşi adună apele de pe o suprafaţă de 971 km2.

Râul Bîrzava, cu obârşia în zona versantului vestic al Semenicului, captează în cursul superior prin canalul Se­menic pâraiele ce drenează o suprafaţă bazinală de 30 km2 (25 km2 în bazinul de recepţie al Timişului su­perior şi 5 km2 în bazinul Nerei), iar prin canalul Zănoaga preia din bazinul Nerei superioare apele de pe o supra­faţă de recepţie de aproape 13 km2. Acest surplus de ape a fost necesar pentru acoperirea cerinţelor de apă pota­bilă şi industrială ale municipiului Reşiţa, în care scop s-au construit barajele de acumulare : Gozna, Văliug şi Secu pe Bîrzava şi Trei Ape pe Timişul superior. După ce traversează municipiul Reşiţa, Bîrzava taie transversal Munţii Dognecei, iar de la Bocşa, unde înregistrează un debit mediu multianual de 4,14 m3/s, intră în Cîmpia Moraviţei, lărgindu-şi tot mai mult albia care prezintă un curs meandrat şi divagări. În aval de localitatea Şoşdea, Bîrzava iese de pe teritoriul judeţului Caraş-Severin.

Caraşul îşi are obârşia în izbucul Caraş, apele acestuia provenind din pâraiele care străbat şisturile cristaline ale Culmii Certej, Puşcaşu Mare (Munţii Aninei) şi se pierd apoi în peticul calcaros de la Cîrneala, după ce străbate 76 km pe teritoriul ţării noastre, Carasul vărsându-şi apele în Dunăre, pe teritoriul Sebiei. Suprafaţa ba­zinului său de recepţie este de 1 118 km2, în cadrul căreia relieful are altitudini şi pante medii cu valori de 10 m/km şi, respectiv, 26 m/km.

Pe parcursul celor 85 km, aspectul văii se modifică în funcţie de tipul de relief străbătut.În cursul superior unde confluează cu Comarnicul şi Buhuiul, valea Caraşu­lui are aspectul unei văi tipic montane cu sectoare de chei, lărgindu-se treptat în cursul mijlociu în zona colinară, unde-şi dezvoltă o albie majoră cu lăţimi de 1 km pentru ca în final, la ieşirea din câmpia piemontană a Caraşului, să se despletească în numeroase braţe cu pu­ternice meandre, într-o luncă cu lăţimi de până la 3 km.

Debitul său şi al afluenţilor de pe stînga este puternic influenţat de prezenţa calcarului din Munţii Aninei, unde îşi au izvoarele. Dintre afluenţii primiţi de pe stînga mai importanţi sunt : Gîrlişte, Jitin, Lişava, Ciclova şi Vicinic, iar pe dreapta pâraiele cu izvoarele în Munţii Dognecei îi sporesc volumul apelor, ce ajung, la Vărădia, la un debit mediu multianual de 6,35 m3/s. Dintre acestea mai în­semnate sunt : Dognecea şi Ciornovăţ.

Nera îşi are izvoarele sub vârful Piatra Goznei din zona golului montan al Semenicului, unde este cunoscut sub numele de Nergana; de aici îşi poartă apele spre sud, tăindu-şi o vale îngustă în cristalinul Semenicului, pe o distanţă de 26 km, în care primeşte aportul unor afluenţi cu un debit bogat: Nergăniţa, Coşava şi Helişag.

De la Pătaş, Nera îşi schimbă cursul spre sud-vest, pentru a pătrunde în depresiunea Almăjului, unde îşi do­moleşte apele într-o albie largă. Aici colectează apele celor mai însemnaţi afluenţi, de pe dreapta, venind din Munţii Aninei : Minişul, Lăpuşnicul, Mocerişul şi Ducinul, râuri scurte cu pante mari de scurgere şi cu debite bogate, iar de pe stânga (izvorând din Munţii Almăjului): Prigorul, Rudăria, Bănia şi Şopot. De la Şopotu Nou şi până la Sasca Montană pe o lungime de 22 km, Nera traversează platourile calcaroase Liciovacea-Cărbunari, tăindu-şi unele dintre cele mai lungi, mai sălbatice şi mai fru­moase chei din ţară, prelungite şi pe afluentul său din acest sector: Beiul. De la ieşirea din chei, şi până la văr­sarea în Dunăre, Nera primeşte pâraiele mici din Munţii Locvei, lărgindu-şi tot mai mult albia.

Cursul Nerei are o lungime de 131 km, o suprafaţă a bazinului de 1 360 km2, cu altitudine medie de 550 m şi o pantă medie de 30 m/km, în sectorul său inferior înregistrând (la Sasca) un debit mediu multianual de 13,2 m3/s.

Cerna îşi are izvoarele pe versantul sud-estic al Mun­ţilor Godeanu şi, pe aproape întregul său traseu de 84 km, prezintă caracteristicile unui râu de munte cu o vale pu­ternic adâncită, cu numeroase sectoare de chei şi bazinete. Lipsa albiei majore din sectoarele de chei, patul de cal­care pe care curge în amonte de Băile Herculane şi panta mare de scurgere (30 m/km) influenţează în mare măsură regimul său hidrologic. Cerna intră în judeţul Caraş-Severin la punctul de confluenţă cu pârâul Craiova, după ce a parcurs 24 km pe teritoriul judeţului Gorj. Cursul său urmăreşte fidel traseul unui sistem longitudinal de falii cu direcţia NE—SV, flancat pe stânga de Munţii Mehe­dinţi (judeţul Mehedinţi), iar la dreapta de Munţii Cernei. Până la Băile Herculane debitează în Cerna şi nume­roase izbucuri (rezultate ale „văilor oarbe" din zona calcaroasă) şi izvoare termominerale, debitul ei mediu multianual ajungând aici la 15,8 m3/s.

În aval de oraşul Băile Herculane, Cerna confluează cu râul Belareca, schimbându-şi direcţia de curgere spre sud, iar dincolo de Topleţ, intră în judeţul Mehedinţi, după ce a parcurs 49 km pe teritoriul judeţului nostru, vărsându-se în Dunăre, la Orşova, în lacul de acumulare de la Porţile de Fier.

Belareca, cel mai important afluent al Cernei, cu o suprafaţă bazinală de 706 km2 şi o lungime de 35 km, îşi adună izvoarele de pe versantul sud-vestic al Munţilor Godeanu şi de pe cel nord-vestic al Munţilor Cernei, pri­mind în cursul superior o serie de pâraie mici : Ranica, Studena, Ciumerna. Abia după ce pătrunde în depresiu­nea Mehadica, colectează afluenţi mai mari : Valea Bolvaşniţa (cu izvoarele în Munţii Cernei), Mehadica, (cu izvoarele în Munţii Semenic, adunând şi apele pâraielor: Belentin, Luncaviţa, Domaşnea şi Globu) şi Sveridin (cu izvoare în Munţii Almăjului). înainte de confluenţa cu Cerna, debitul mediu multianual al Belarecăi este de 6,6 m3/s, iar altitudinea şi panta medie a bazinului de recepţie este de 400 m/km şi, respectiv, 18 m/km.

Dunărea mărgineşte la sud judeţul, pe o lungime de 60 km. De la confluenţa cu râul Nera şi până în aval de lo­calitatea Cozla, străbate unul dintre cele mai frumoase defilee din Europa, traseul său prezentând numeroase sectoare înguste cu lăţimi de 200—300 m, sau bazinete unde lăţimea albiei atinge deseori 1,5 km, lăţimea ma­ximă de 5 km înregistrându-se în zona ostrovului Mol­dova Veche. Prin construirea barajului hidroenergetic de la Porţile de Fier şi prin ridicarea nivelului apelor, albia Dunării şi-a modificat configuraţia.

Afluenţii pe care îi primeşte sunt râuri scurte, cu pante mari de scurgere şi debite relativ bogate, antrenând un volum mare de aluviuni şi material dislocat din albie. De pe versanţii sudici ai Munţilor Locvei şi ai Munţilor Al­măjului, Dunărea colectează apele râurilor: Radimna, Boşneag (care traversează oraşul Moldova Nouă), Liborajdea, Sicheviţa, Oreviţa, Berzasca şi Sirinia.

Caracterul specific al regimului hidrologic al râurilor din judeţul Caraş-Severin este determinat de specificul climatic al Banatului sudic, rezultat al suprapunerii ma­selor de aer atlantic cu aerul mediteranean şi adriatic, ceea ce generează caracterul moderat al temperaturilor, perioadele de încălzire din timpul iernii, începerea tim­purie a primăverii, precum şi cantităţile medii de precipitaţii relativ ridicate (800—1 400 mm).

La definirea caracterului regimului hidrologic concură, în egală măsură, şi relieful, întrucît există un raport strîns de interdependenţă între altitudinea, gradul de împădurire, panta de scurgere, densitatea reţelei hidro­grafice, constituţia petrografica şi valorile scurgerii. Re­lieful înalt constituie un baraj în calea maselor de aer umed, pe versantul expus înregistrându-se valorile maxime ale precipitaţiilor medii anuale, care la rîndul lor imprimă valori ridicate scurgerii medii. Fenomenul se poate ob­serva bine pe versantul vestic al Munţilor Ţarcu-Go-deanu, unde se înregistrează cea mai ridicată medie a pre­cipitaţiilor, ceea ce influenţează valorile ridicate ale scurgerii pentru Cerna, Hideg şi Bistra. În sectoarele înalte montane sunt identificate şi valori ridicate ale den­sităţii reţelei hidrografice de 0,7—0,9 km/km2, faţă de 0,3—0,5 km/km2, valori întâlnite în sectoarele joase de cîmpie, unde şi pantele de scurgere sunt reduse. În aceste condiţii scurgerea medie multianuală înregistrează în zona înaltă Godeanu-Ţarcu 40 l/s/km2, în Semenic 21 l/s /km2, iar în zona câmpiei piemontane a Caraşului 3 l/s/km2. Sectoare ale bazinelor Nera, Cerna şi Caraş, instalate pe calcare, suferă puternice modificări ale scurgerii, fie dato­rită pierderilor de apă, fie prin aportul apelor provenite pe cale subterană, din izbucuri. Pentru reţeaua hidrogra­fică din partea de sud a Banatului este caracteristică scur­gerea celui mai mare volum de ape primăvara, în lunile martie—mai, iar cea mai redusă cantitate este înregistrată în lunile de toamnă, septembrie—decembrie.

Datorită succesiunii unor ani ploioşi şi încălzirilor bruşte survenite primăvara în Munţii Banatului, cantită­ţilor excepţionale ale precipitaţiilor care se suprapun peri­oadei topirii zăpezilor (stratul de zăpadă înregistrează gro­simea medie multianuală cea mai mare din ţară în Se­menic), sunt generate viituri cu efecte catastrofale pe majo­ritatea râurilor din judeţ. Asemenea viituri s-au observat în anii : 1910—1912, 1938—1939, 1942, 1955, 1966, 1970, 1975 la care se adaugă cele de dată recentă (mai şi iunie 1978), cînd apele Nerei au atins cota de 616 cm (apropiate de inundaţia istorică din anul 1910, cînd a fost distrusă localitatea Şopotu Nou de către apele Nerei şi Bucevii).

În vederea reducerii efectelor distrugătoare ale apelor, s-au executat deja lucrări de regularizare şi îndiguire a albiilor pe râurile : Miniş, Bistra, Cerna şi Bîrzava, elaborându-se şi un vast program de amenajare complexă a râurilor ce asigură, apăra­rea tuturor localităţilor şi obiectivelor economice ampla­sate de-a lungul principalelor cursuri de apă din judeţ.

Variaţia temperaturii apei urmează îndeaproape varia­ţia temperaturii aerului şi, în funcţie de individualitatea proprie a fiecărui bazin, media anuală a temperaturii apei oscilează de la un bazin la altul: 7,6 °C pe Timiş, 12,3 °C pe Bîrzava, 9,9 °C pe Caras, 8,8 °C pe Nera şi 8,7 °C pe Cerna. Fenomenele de iarnă pe râuri apar rar, fiind mai evidente în tronsoanele din treapta montană.

În chimismul apelor se constată predominanţa bicarbonaţilor cu conţinut bogat de oxigen, cu un pH mediu şi slab alcalin (6,8 şi 7,4). Conţinutul de oxigen dizolvat variază în funcţie de treptele de relief, menţinându-se la toate râurile din treapta montană la peste 10 mg/l (Nera= 10,2 mg/l, Timiş = 10,03 mg/l) şi scăzând până la 9,3 mg/l (Caras), în zona de câmpie, unde pantele mici de scurgere nu mai permit o bună aerare a apei.

Mineralizarea apei este mică în sectorul montan şi sub-montan, iar în cel de câmpie este medie, atingând valori de 176 mg/l (Timişul superior) în zona montană şi de 381 mg/l (Carasul inferior) în zona de câmpie; mineralizare medie în cursul superior au râurile care traversează zona de calcar : 297 mg/l pe Caraşul superior.

Lacurile ocupă un loc important în hidrografía ju­deţului, predominând cele de natură antropică, efect al dezvoltării economico-sociale a aşezărilor, al necesarului tot mai sporit de apă potabilă şi industrială, al adăugării funcţiei de agrement unora dintre lacuri.

Lacurile naturale ocupă suprafeţe restrânse, cele mai însemnate şi care au stat în atenţia specialişti­lor fiind lacurile carstice.

Lacul Dracului" provine din bararea gurii unei peşteri de către aluviunile Nerei şi prin prăbuşirea bolţii peşte­rii în zona intrării. Apa din lac provine din Nera prin in­termediul fisurilor carstice. Suprafaţa lacului este de 700 m2, adîncimea maximă de 9,3 m, iar volumul total este de 3 197 m3. La nivele ridicate, suprafaţa lacului se mă­reşte cu aproximativ 50 m2, iar volumul creşte la peste 3 900 m3.

Lacul „Ochiul Beiului" este instalat într-o dolină for­mată deasupra unui izvor vaucluzian. Morfometric lacul se prezintă cu o suprafaţă de 284 m2, adâncimea maximă de 3,6 m şi un volum de 313 m3. Debitul bogat al izvoru­lui submers face ca lacul să trimită un emisar cu debit de 0,3 m3, care, după confluenţa cu pârâul Beuşniţa, poartă denumirea de pârâul Bei. Apa lacului având în perma­nenţă temperatura scăzută, în ea se dizolvă o mare canti­tate de oxigen (peste 10 mg/l), ceea ce favorizează abun­denţa păstrăvului indigen.

Ambele lacuri constituie puncte de mare atracţie tu­ristică încadrate peisajului mirific al rezervaţiei naturale „Cheile Nerei — Beuşniţa".

Lacul crio-nival „Baia Vulturilor", de mică întindere, din platoul Semenic şi câteva mici lacuri glaciare comple­tează reţeaua de lacuri din judeţ. Acestea din urmă şi-au cantonat apele în căldările glaciare de mici dimensiuni din Munţii Ţarcu-Godeanu : Iezerul de sub Baicu, Iezerul Ţarcu, Tăurile Pietrei etc.

Lacuri antropice (de baraj) au apărut odată cu dezvoltarea industrială a judeţului şi, ulterior, pentru producerea energiei electrice, alimentarea cu apă potabilă şi industrială a Reşiţei şi a altor centre, folosinţe piscicole şi atenuarea undei de viitură.

La Oraviţa, intensificarea în trecut a exploatării mine­reurilor neferoase şi a prelucrării lor, consumul tot mai mare de apă a generat apariţia celor două lacuri de pe va­lea Oraviţei, lacuri care s-au păstrat până astăzi. Sunt lacuri mici, aflate într-un avansat stadiu de colmatare, cu supra­feţe de 8,8 ha (Lacul Mare) şi 2,2 ha (Lacul Mic) şi cu vo­lume de circa 11 000 m3 (Lacul Mare) şi 420 m3 (Lacul Mic), utilizate azi în scop piscicol, iar Lacul Mare şi pentru agrement.

Sunt construite baraje şi pe valea Dognecei, tot pentru alimentarea cu apă a exploatărilor miniere. Lacurile sunt astăzi colmatate şi prezintă suprafeţe de 5,8 ha (Lacul Ma­re) şi 3,1 ha(Lacul Mic) şi volume de circa 450 000 m3 şi respectiv 156 400 m3, fiind folosite în prezent pentru piscicultura. Lacul Mic, cunoscut şi sub numele de „Lacul cu nuferi", constituie un plăcut loc de agrement.

Pentru asigurarea debitului de apă necesar industriei din bazinul carbonifer Anina, a fost amenajat, în anul 1884, un mic lac subteran prin bararea cursului pârâului Buhui, la ieşirea din peştera Buhui; ulterior, în amonte de sectorul subteran al acestui pârâu s-a construit un ba­raj lung de 60 m care a adunat în spatele lui un volum de ape de 500 000 m3, lacul actual având o suprafaţă de 9,8 ha. Lacul serveşte şi în prezent la alimentarea cu apă a oraşului Anina.

Tot pe cursul pârâului Buhui, a fost amenajat în anul 1940 Lacul Mărghitaş, cu un volum de apă de circa 200 000 m3 şi o suprafaţă de aproximativ 4 ha, iniţial el fiind utilizat pentru o microcentrală.

Cele mai importante lacuri rămân însă cele din cadrul amenajărilor hidrotehnice de pe cursurile Bîrzavei şi Ti­mişului superior, legate între ele prin sistemul de deri­vaţii şi canale colectoare ale tuturor apelor din Munţii Semenicului. Funcţiile acestor lacuri sunt multiple: ali­mentarea cu apă potabilă şi industrială a municipiului Reşiţa, producerea de energie electrică (în salba de cen­trale hidroelectrice : Breazova—Crainicei, Grebla), agre­ment, piscicultura şi atenuarea undelor de viitură.

Pe Bîrzava se succed, în ordine, din amonte de loca­litatea Văliug, până în apropierea Reşiţei, lacurile: Gozna, Văliug şi Secu. Denumirile lacurilor care se succed pe Bîrzava sunt folosite în unele lucrări şi de către localnici ca: Văliug, Breazova, Secu, iar în evidenţa cadastrului apelor din România şi în hărţile topografice 1 : 50 000, sunt date denumirile de : Gozna, Văliug şi Secu.

Lacul de acumulare Gozna, pus în funcţiune în anul 1953, are o suprafaţă de 66,2 hectare şi un volum de apă de 11 997 000 m3, fiind folosit pentru hidrocentralele Crai­nicei şi Grebla şi ca bazin piscicol în cadrul complexului turistic Crivaia.

Lacul de acumulare Văliug funcţionează din anul 1909 în scop hidroenergetic şi pentru alimentare cu apă. Are o suprafaţă de 12,6 hectare şi un volum de 1 130 000 m3.

Lacul de acumulare Secu, construit în anul 1963, cu o suprafaţă de 105,67 hectare şi un volum de 15 132 000 m3, serveşte la alimentarea cu apă, apărarea municipiului Re­şiţa împotriva inundaţiilor, având şi rol de agrement în cadrul staţiunii turistice Secu.

Pe cursul superior al Timişului s-a construit în anul 1970 Lacul de acumulare „Trei Ape", cu o suprafaţă de 52 612 hectare şi un volum de 6 340 000 m3. Punerea în valoare a acumulării Trei Ape se face prin pomparea apei în derivaţia „Semenic" de unde prin lanţul de hidrocen­trale ajunge în instalaţiile industriale din Reşiţa.

Lacuri antropice de dimensiuni mici destinate indus­triei şi cu funcţii de agrement mai există în vecinătatea oraşului Bocşa : lacurile Vîrtoape şi Medreş. Lacuri de interes piscicol sunt : păstrăvăriile de la Poiana Mărului (0,13 hectare) pe râul Bistra, de la Semenic (0,65 hectare) pe Bîrzava superioară şi crescătoriile de crap de la Greoni (7,3 hectare) pe pârâul Lişava şi cea de la Petrilova. Ar mai fi de amintit acumularea Porţile de Fier, care se prelungeşte şi în judeţul Caraş-Severin, sau şirul de bălţi din defileul Dunării care, prin amenajări corespunză­toare de scoatere de sub revărsările Dunării la ape mari, ar putea fi transformate în excelente crescătorii de peşte.

Apele subterane. Modul de manifestare a apelor subterane în judeţul Caraş-Severin este o rezultantă a condiţiilor climatice, morfologice, hidrologice şi, în special, a condiţiilor litologice. Zonalitatea granulometrică a for­maţiilor debitmetrice (pietrişuri, nisipuri, prafuri, argile), care alcătuiesc orizontul acvifer freatic se caracterizează prin existenţa complexelor cu materiale mai grosiere în zonele de contact cu rama montană, care trec într-o litologie mai fină înspre zonele joase de cîmpie sau spre zo­nele depresionare, ceea ce explică dinamica apelor freatice şi valorile principalilor parametri hidrologici — mai mare spre rama montană şi mai mică spre zonele joase.

Aceasta explică şi direcţia principală de scurgere a ape­lor freatice, orientate dinspre rama montană spre zone joase. În perioadele de alimentare a orizontului acvifer freatic (cu predilecţie primăvara), în zonele înalte se acu­mulează un volum mare de apă în subteran, care se dre­nează repede spre zonele mai joase şi spre principalele râuri. În aval viteza apelor scade datorită permeabilităţii reduse a stratelor acvifere, drenajul se face greu, în anu­mite condiţii apele se ridică şi băltesc la suprafaţa tere­nului.

Mineralizaţia lor creşte, în general, dinspre rama mon­tană spre zona de câmpie sau depresionară, dar este pu­ternic influenţată şi de litologia pe care o străbate.

Nivelele hidrostatice medii se situează la adâncimi cu­prinse între 2—5 m în zonele joase şi peste 5 m în zonele înalte. Amplitudinea de variaţie anuală a nivelului hidro­static atinge uneori valori mari (3—4 m), dar în general are valori cuprinse între 1—3 m.

În luncile râurilor freaticul este cantonat în aluviuni de diferite granulometrii, fiind alimentat cu apă din pre­cipitaţii şi din infiltraţiile provenite din râuri, direcţia de curgere a apei freatice fiind suprapusă direcţiei de curgere a râurilor.

Pe terasele râurilor principala sursă de alimentare cu apă a freaticului o constituie infiltraţiile venite de pe ver-sanţii munţilor şi munceilor, infiltraţii rezultate din pre­cipitaţii şi din apele de şiroire.

În zona de contact a regiunilor joase cu rama montană sau a munceilor apar strate acvifere sub presiune, ce de­bitează artezian, puse în evidenţă prin foraje de alimentare cu apă în zona Bozovici, Oraviţa şi Zorlenţu Mare.

Un regim deosebit au apele subterane cantonate în calcarele mezozoice din banda Reşiţa—Moldova Nouă şi Munţii Cernei. Acestea provin din apa meteorică care cir­culă prin reţeaua fisuro-carstică reapărând la zi la nive­lele inferioare sub formă de izbucuri, cu debite bogate, care ridică mult volumul debitelor râurilor ce străbat sec­toare de chei : Caraş, Nera, Cerna, Miniş, Gîrlişte, Vicinic, Bei.

În zonele de fractură de la contactul dintre formaţiu­nile eruptive şi calcar, care alcătuiesc substratul pe care curge Cerna există o intensă circulaţie a apelor subterane provenite din infiltraţii — fracturile avînd o extindere foarte mare în profunzime, până la aproximativ 1 200 m. De aici apele infiltrate reapar pe malurile Cernei sub for­mă de izvoare termo-minerale ascendente de-a lungul fa­liilor.

Toate izvoarele manifestă la suprafaţă un regim arte­zian generat de diferenţa de nivel dintre punctul de in­filtraţie a apei şi cel de apariţie. Această diferenţă de ni­vel are o valoare de aproximativ 1 200 m (considerînd al­titudinea afluenţilor şi izvoarele Cernei la 1 800 m şi cea a staţiunii de 160 m). Izvoarele din grupa sudică a sta­ţiunii au o presiune arteziană ce poate ridica apa până la 50 m deasupra solului.

Originea apelor termo-minerale de la Băile Herculane a fost stabilită ca fiind în principal vadoasă. Ceea ce este caracteristic izvoarelor termale este constanţa debitului, cu excepţia izvorului Hercules I, al cărui debit suferă variaţii sezoniere. Mineralizaţia lor este cuprinsă între 3—6 grame substanţe dizolvate la litru şi este caracterizată prin prezenţa clorurii de sodiu (1,7—3,5 grame/l) şi a hi­drogenului sulfurat, hiposulfitului şi sulfidratului de so­diu, care le imprimă caracterul sărat şi sulfuros. Tempe­ratura izvoarelor principale variază între 40—54 °C, iar apele, la locul numit „Şapte izvoare calde" sunt dintre cele mai radioactive ape din ţară.

Prin efectele curative ale apelor sale şi prin vechimea exploatării lor, staţiunea balneoclimaterică Băile Hercu­lane este cotată ca una dintre cele mai vechi şi renumite staţiuni din Europa.

Dealtfel, în judeţul Caraş-Severin mai apar izvoare ter­mo-minerale în zonele de fractură Mehadica-Cuptoare şi Oraviţa—Ciclova. Cele de la Mehadica sunt apropiate ca­litativ de apele de la Băile Herculane, dar nu sunt captate şi amenajate. La Ciclova Montană, lîngă Oraviţa, apele ter­male apar în formaţiuni pliocene, au temperaturi de 27 °C şi sunt exploatate într-un ştrand termal.

 

Publicitate pe info-caras.ro

Asociatia Valea Cernei
Pensiune
Gelateria WOW
Mieree
Leonard Design
StirileTale
Centrul de calculatoare
Aquaris
Hotel Suhidima
Domino

INFO-CARAS

Suntem și pe Facebook...

Statistici web