Oraviţa

La poalele vârfului Simion (899 m) din munţii Aninei, se află oraşul Oraviţa. Valea îngustă 1-a obligat să se întindă în lungime şi să atingă 7 km, dintr-un capăt la celălalt. Pentru vizitatori lasă impresia unei singure străzi înghesuite între dealuri şi destul de îngustă, care doar în centru este dublată de o cale paralelă, uşurând circulaţia care se face aici pe sensuri unice. In rest câteva străduţe colaterale, cu case puţine şi lipite una de alta, pornesc din calea principală şi se înfundă în peretele văii. Numai în partea de jos a oraşului, în zona gării şi spre Răcăjdia, urbea s-a putut lăţi cu alte străzi. Actuala Oraviţă arată aşa din anul 1926 când s-a unit Oraviţa Română cu cea Montană (întemeiată de colonişti tirolezi şi bufeni).

In oraşul Oraviţa sunt cuprinse Ciclova Montană, Marila, precum şi satele Agadici, Brădişoru de Jos, Broşteni şi Răchitova. La un loc, trăiesc în jur de 15000 de locuitori.

          E greu să te rătăceşti în Oraviţa. Trecătorului pornit din partea de sus a oraşului, unde se află Valea Minerului şi cartierul Forviz, îi ies în cale zidurile care au stăvilit apa pârâului Oraviţa formând lacurile Mare şi Mic, astăzi secate. Strada coboară spre centru unde câteva clădiri frumoase atrag atenţia: Teatrul Vechi, Primăria, Liceul „General Dragalina", bisericile. Mai la vale casele vechi, în majoritate cu un singur nivel, cu câte o fereastră ieşită în afara planului faţadei pentru a putea observa mai bine spaţiul străzii în care domină lungimea în faţa celorlalte dimensiuni. În zona de jos se lasă admirat viaductul de pe strada Răcăjdiei, ce aparţine căii ferate Oraviţa-Iam.

 

 

 

  Clădirea spitalului, construit între anii 1936-1938 şi al cărui prim director a fost viitorul profesor de chirurgie dr. Ion Danicico, domină sectorul de peste calea ferată. După gară un cartier de blocuri se întinde până la marginea oraşului. Cu excepţia acestui cartier, Oraviţa îşi păstrează parfumul vremurilor trecute când prin oraş trecea ”calobusul” şi oamenii se plimbau pe aleea Tavi sau se odihneau în Grădina de Tir.

            Revista "Familia" din luna Octombrie 1874 găzduia următoarele versuri compuse de către Iosif Vulcan, care tocmai vizitase Oraviţa: "Eşti mică dar plăcută ca zorile frumoase Modestă dar bogată, ai farmec graţios Ascunsă jos în vale prin dealuri păduroase Eşti tocmai ca mărgeana. în fundul mării jos". Avea dreptate poetul când spunea despre Oraviţa că e bogată. In locurile acestea încă de demult, din timpul dacilor şi romanilor, se exploatau zăcăminte bogate în aur, argint, cupru şi fier, pentru că aşa cum spunea scriitorul şi inginerul Virgil Birou "Oraviţa stă pe aur".

            Cu toate semnele doveditoare ale unei de demult vieţuiri, prima atestare documentară a Oraviţa a fost tardivă, aceasta apărând în notele contelui  Marsigili, trimis de la Viena cu însărcinări speciale în perioada 1690-1700.

             Până la sfârşitul secolului XVII această parte a ţării a fost dominată de prezenţa Ilidiei, situaţie ce a durat până la ocuparea de către turci a Banatului. După alungarea acestora (1716) Oraviţa a devenit centrul ţinutului în urma unei evoluţii crescătoare din punct de vedere economic. După anul 1716 dezvoltarea industrială a transformat regiunea într-una din cele mai importante zone de acest fel din imperiul austro-ungar. La acest lucru au contribuit localnicii dar şi coloniştii mineri şi metalurgist! aduşi cu vapoarele pe Dunăre din Europa de mijloc.

   Acestora li s-au adăugat şi oltenii din Gorjul superior, veniţi în Banat în prima jumătate a secolului XVIII ("bufenii"). în perioada 1743-1750 a fost construită biserica „Sf. Ilie" pictată ulterior de N Popescu. În anul 1770 mineralogul Ignaţie von Born descrie, în urma vizitei la Oraviţa, cele 4 topitorii de aici (Francisc, Mercy, Therezia şi una pentru separarea argintului şi aramei) ce totalizau un număr de 14 cuptoare. Oraviţa a fost cel mai important centru montanistic din Banat, o vreme aici fiind sediul „Direcţiei". Construirea căilor ferate către Baziaş şi Anina a ridicat şi mai mult importanţa oraşului a cărei industrie s-a aflat până atunci sub administraţia Direcţiei Montanistîce şi apoi a St.E.G.-ului.

             După apariţia şi dezvoltarea puternicei zone industriale Reşiţa-Anina, Oraviţei începe să-i scadă importanţa economică, dar nu şi cea administrativă, fiind din 1926 capitala judeţul Caraș, funcţie menţinută până la împărţirea ţării în regiuni. În cadrul regiunii Banat a fost numit reşedinţă de raion, iar după reînfinţarea judeţelor a rămas ca simplu oraş în Caraş-Severin.

   In continuare enumera câteva din superlativele oraşului: cel mai vechi oficiu miner (1730), cele mai vechi baraje (1733), primul loc unde s-a venit pentru „cură de aer" (1756), locul unde s-a hotărât înfiinţarea uzinelor de fier de la Reşiţa (1768), cel mai vechi teatru construit din ţară (1817), cea mai veche linie ferată (Oraviţa-Anina) cu cele mai mici curbe şi cele mai mari pante, cea dintâi expoziţie de industrie şi comerţ (1869), cea mai bună făină care se exporta până în Japonia şi se cota la bursa din Londra ca ”făină de Banat”. Se mai pot adăuga acestora: primul furnal înalt din Banat, prima şcoală profesională, muzeul farmaciei din clădirea Khoblauch şi altele.

             In ceea ce priveşte barajele din oraş, se pare că data construirii lor este incertă (după V. Birou ar fi anul 1733). Din anul 1718 funcţionau la Oraviţa cuptoare de topit minereul şi atelierul de forjă, ulterior adăugându-se şi furnalele înalte pentru fier (primul în 1721 iar al doilea în 1767), iar necesarul de apă creşte, motiv pentru care au fost construite barajele. Aceste amenajări hidrotehnice au necesitat reparaţii ce au fost efectuate în anul 1760. Lacul Mare din amonte a rezultat în urma stăvilirii pârâului Oraviţa printr-un zid înalt de 12,5m cu lăţime la coronament de 2m şi grosime la bază de 8m. Lacul Mic, situat în aval pe acelaş pârâu, are un baraj de 7,65m înălţime şi când e plin cu apă acoperă 0,002 kmp.

    La Oraviţa se organizau spectacole de teatru din sec. XVIII, la hanul de la poştă, cu trupele locale de amatori sau aduse din alte locuri. Din contribuţiile populaţiei, banii strânşi la spectacolele „Uniunii diletanţilor de teatru” şi din sponsorizările comercianţilor s-a construit la Oraviţa, cel mai vechi edificiu de teatru din spaţiul românesc, cel dintâi construit din piatră în sud-estul Europei, de asemenea fiind considerate priorităţi europene şi iluminatul electric şi încălzitul cu brichete de cocs al clădirii.

             Planurile construcţiei au fost realizate de către arh. Johann Neuman, construirea s-a făcut sub conducerea arh. Ion Niuny, decoraţiunile interioare le-a creat I. Platzenger iar de picturi s-a ocupat Francisc Knee. Proiectanţii sălii s-au inspirat după Burgtheater din Viena reproducând-o aici, la o scară mai mică. La construcţie au fost folosite materiale locale: piatra de la Maidan, tuf calcaros de la Ilidia ş.a. Câteva grinzi de sprijin sunt din oţel tip Reşiţa 24, o compoziţie agreată şi de Eiffel la construcţia bazei turnului său.

             Inaugurarea s-a făcut în prezenţa regelui Francisc al II-lea şi a reginei – Carolina-Augusta. În anul 1868, la invitaţia orăviţenilor repre­zentaţi de Simeon Mangiuca, Elie Trăilă şi Baltazar Munteanu, a sosit în Oraviţa trupa lui Mihai Pascaly, avându-1 pe tânărul Mihail Eminescu ca sufler. Au fost, aşteptaţi la gară de o mulţime entuziasmată, apoi au fost transportaţi cu 12 trăsuri sub o ploaie de urale şi flori. A doua zi, 19/31 august pe scena teatrului s-a jucat piesa ”Micul Prinţ”. S-au mai prezentat piesele ”Amicii”, ”Ştrengarul din Paris”, ”Mihai Viteazu” şi ”Doi profesori”.

    Din anul 1858 s-a putut circula cu trenul de la Baziaş la Timişoara prin Vârşeţ, apoi spre Budapesta şi Viena stabiîându-se o legătură destul de rapidă între Banat şi Europa centrală. Trupa lui Pascaly, când a venit în 1868 la Oraviţa a călătorit de Ia Arad la Timişoara pe această linie pe care au parcurs-o şi la plecare până la Baziaş de unde au luat un vapor către Galaţi.

             După Primul Război Mondial şi Tratatul de la Trianon, s-a tras frontiera între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, din calea ferată rămânând la noi 34,5 km, iar restul de 28 km. aparţinând sârbilor. Circulaţia pe ruta Oraviţa-Baziaş a fost întreruptă, permiţându-se doar peajul (folosirea unei căi străine cu mijloace de transport proprii) pe traseul Baziaş-Biserica Aibă-Iasenovo-Vârşeţ-Stamora Moraviţa-Timişoara. La 8 oct. 1950 a fost oprită circulaţia feroviară, cu excepţia porţiunii de 26,9 km de la Oraviţa la Iam pe care circulă şi astăzi trei trenuri pe zi.

             La Oraviţa poate fî văzut viaductul care era cea mai importantă construcţie din grupul lucrărilor, de artă compuse din 8 poduri şi 17 podeţe. Viaductul a fost construit de către un grup  de zidari italieni, este situat la km. 59,7 (măsurat de la Baziaş), are o lungime de 86,7 m şi şapte deschideri.

            De existenţa acestei prime căi ferate de la noi va fi legată construirea celei mai frumoase căi ferate de pe linia cu superlative a lui V. Birou, care leagă Oraviţa de Anina şi a fost denumită Semering-ul bănăţean din cauza asemănării cu această minunăţie a Alpilor, desigur păstrând proporţiile impuse de realitate în ciuda "gasconismului bănăţean". Comparaţia cu linia ferată ce trecea peste pasul Semmering (897 m) din Alpi a fost onorată. Această porţiune a căii ferate dintre zona Triestului şi Viena a fost construită după planurile lui Carlo de Ghegga de către compania „Wien-Glognitzer-Bahn" cu câţiva ani mai devreme şi a fost considerată un mare success tehnic cu cele 15 tunele şi 16 viaducte ale sale.

   Călătoria cu trenul pe linia Oraviţa-Anina, de la un capăt la altul, durează cam 2 ore, deşi sunt doar 33,4 km de parcurs. Trenul merge încet deoarece reguli speciale impun ca limite maxime de viteză 40 km/oră între Brădişoru de Jos şi Gârlişte şi 20 km/ oră între Gârlişte şi Anina. Gara din Oraviţa, cu două nivele (intrarea dinspre şosea la parter, iar peronul la etajul I), se află la altitudinea de 218,4 m de la nivelul mării, iar cea din Anina la 556,3 m, existând o diferenţă de nivel de 337,6 m. Pe traseu, 23,1 km sunt în curbe, 21 km sunt săpaţi în stâncă iar 10 km de vale au fost acoperite prin umpluturi şi ziduri. Din cauza curbelor pe aici nu pot circula vagoane cu distanţa dintre osii mai mare de 7 m. Aceste serpentine prelungesc distanţa, care în linie dreaptă între Oraviţa şi Anina este de 14 km.

   Construirea căi ferate a necesitat lucrări complexe şi dificile, deoarece pe atunci nu se inventase încă dinamita (A. Nobel în 1866). S-au construit 14 tuneluri însumând 2084 m. şi 10 viaducte care măsoară în total 843 de metri în lungime. Cele mai importante viaducte sunt cel de peste valea Jitinului (130,8 m), Racoviţă (115 m.), cel de lângă Anina (Schlucht-95,45 m).

   Dintre tunelurile cele mai lungi sunt: Gârlişte (660 m), Maniei (298 m), Polom (290 m), Seiler (230 m). Lucrările s-au efectuat sub îndrumarea ing. Karl Dulnig, apoi a lui Karl Maniei. Uneori construcţia a pretins jertfe. O astfel de jertfă a fost ing. Johann Ludwig Dollhoff-Dier. Acesta, pentru că sub conducerea sa s-a greşit la perforarea tunelului Gârlişte (acţiunea fiind pornită din ambele capete) şi a apărut o eroare de 3 m, s-a sinucis amncându-se de pe un viaduct în prăpastie.

   Traseul liniei trece prin staţiile Oraviţa, Brădişoru de Jos-Lişava-Ciudanoviţa-Gârlişte (iniţial staţia s-a numit Caraşova-Anina). Inagurarea căii ferate Oraviţa-Anina a avut loc la 15 dec. 1863, după ani de muncă şi costuri de 5 milioane de guldeni. Din cauza razei mici a curbelor (şi de 114 m) a fost necesară proiectarea la fabrica din Viena (ing. Pius Fink) a St.E.G., a patru locomotive speciale care au fost botezate: Steierdorf, Kradowa, Gerliszte şi Lissava. După ce timp de trei ani s-au transportat numai cărbuni, calea fiind denumită „Kbhlenbahn", din 18 nov. 1869 a devenit disponibilă şi traficului de călători. Din anul 1929 au fost fabricate la Reşiţa locomotive speciale pentru această linie, înlocuindu-le pe cele austriece. In prezent tracţiunea se face cu locomotive Diesel.

 

            Sursă: Meilă Mircea, Carașul, Colecția Drumul Apelor, Editura Tim Reșița, 2008

 

Publicitate pe info-caras.ro

Mieree
Leonard Design
Gelateria WOW
Pensiune
StirileTale
Centrul de calculatoare
Hotel Suhidima
Domino
Aquaris
Asociatia Valea Cernei

INFO-CARAS

Suntem și pe Facebook...

Statistici web