Caraşova

Craşovenii provin din sudul Dunării mijlocii, loc de întâlnire a marilor plăci tectonice ale credinţelor ortodoxe, catolice şi musulmane care au zdruncinat echilibrul vieţilor oamenilor.

Deşi locurile originare şi apartenenţa etnică a craşovenilor au fost subiecte contraversate, tendinţa actuală este de a fi consideraţi ca urmaşii unei populaţii creştine din Bosnia-Herţegovina. Credinţa lor a fost motivul de persecuţie din partea despoţilor ordodocşi sârbi şi a musulmanilor turci, motiv pentru care au emigrat, stabilându-se în Banat, într-o zonă în care peisajul îl aminteşte pe cel dalmatin. Ipoteza că o parte dintre ei ar fî fost din oraşul Krusevo, de unde numele viitoare aşezări, nu rezistă, cu atât mai mult cât denumirea de Caras a râului şi cetăţii a precedat în istorie cu 200 de ani stabilirea craşovenilor în acest loc. Din acest motiv e mai credibilă ipoteza conform căreia şi-au luat numele pornind de la cel al râului.

         Literatura aminteşte despre trei valuri de colonizări, prima fiind înainte de anul 1333, când documentele menţionează existenţa unui scaun protopopesc catolic la Caraşova (Traian Simu). A urmat etapa de colonizare din sec. XV-XVI şi cea din sec. XVIII când în anul 1740 la Caraşova au sosit 25 de familii de viitori craşoveni.

La început coloniştii lucrau în pădure fiind specializaţi în „şindrilit" dar practicau şi agricultura şi obţineau var clin prelucrarea calcarului din jur. De 200 de ani generaţii de craşoveni au găsit de lucru la fabricile din Reşiţa.

De-a lungul a peste şase veacuri de vieţuire în noua lor patrie craşovenii şi-au păstrat identitatea etnică. Din anul 1765 s-au pus bazele învăţământului în limba croată la Caraşova unde preotul Lovinic a iniţiat aici o şcoală cu predare în această limbă. Ulterior învăţământul a avut în general un caracter bilingv. Satul labalcea este singurul unde se manifestă tendinţa de renunţare la limba croată în favoarea românei. Satele craşovene au fost obiectul unor studii lingvistice, folclorice, istorice impunându-se autori ca: Traian Simu, Petru Neiescu, E. Petrovici, Mihai Radan, Ivan Birta; Marcu Mihail Deleanu.

         Din aceste sate s-au ridicat numeroşi intelectuali care au onorat diferite ramuri ale ştiinţei şi vieţii culturale. Departe de a-i numi pe toţi aceia care ar merita acest lucru, voi aminti numele unor oameni de seamă proveniţi de aici: preoţii Katic, Dured, Tyncul Margan şi Doba Petar, precum şi cele două generaţii de medici ai familiei Slovenski. Dr. Mar­tin Slovenski a fost timp de multe decenii internist la Reşiţa dar şi om cu o cultură deosebită, fiica sa Slaviţa este medic internist şi nutriţionist în acelaş oraş şi are specializare făcută la Zagreb iar fiul său, distinsul doctor Milovan Slovenski, este un eminent cardiolog, invazionist la institutul de specialitate din Timişoara. Dintre cadrele didactice care au instruit generaţii de tineri craşoveni a făcut parte şi Mihai Peia (1924-1985), învăţător apoi inspector şcolar, sprijinitor al învăţământului în limba croată. Din această categorie de elită a dascălilor fac parte: G. Vatav, Milja Radan, Gh. Sorea, Luca Petraşca, Mihai Todor care şi-au dedicat ani din viaţă educaţiei şcolarilor craşoveni. In anul 1993 Ivan Birta a editat monografia „Karasevici" contribuind astfel la consolidarea conştiinţei etnice a acestei populaţii. La Caraşova a apărut în luna noiembrie a anului 1994 primul număr al publicaţiei în limba croată „Hrvatska Grancica" (Crenguţa croată).

Prin satele craşovene se observă un progres edilitar constând în case noi. Clădiri reparate sau modernizate, zugrăveli frumoase ş. a. Fenomenul se datoreşte în parte câştigurilor obţinute de către craşoveni muncind în străinătate, mai ales în Croaţia.

 

         Din multe puncte de vedere, cel mai impor­tant sat craşovenesc este în continuare Caraşova. Este cel mai mare, cel mai vechi şi are liceu.

         Această localitate ocupă în întregime depresiunea omonimă traversată de către râul Caras de la nord-est spre sud-vest. Din orice direcţie ne-am apropia de sat, avem de pe dealuri perspectiva integrală a localităţii. Dealurile dimprejur poartă nume cu rezonanţă slavă cum ar fi: Sereniac, Varbiţa, Goreniţa (455 m) şi Strana, toate de pe malul stâng al râului în vreme ce pe malul drept dealul Padeş (338 m) se interpune Caraşovei şi localităţii Nermed, iar dealul Pinet (349 m) limitează valea în capătul aşezării.

         Atestată documentar din anul 1333, Caraşova a fost timp de mai multe secole una din cele mai importante localităţi din Banatul de munte. Pe vremea regelui Ludovic al Ungariei în anul 1365 este amintit într-un document vicecastelanul de la Caraşova, Ioan Dorm an. Devenită „Oppidum" (cetate fortificată), Caraşova a ajuns ca în 1719 să aibe 400 de gospodării, număr egal cu cele ale Caransebeşului de atunci şi dublu faţă de cele aflate la Lugoj. După ce St.E.G-ul a intrat în posesia pădurilor şi terenurilor din hotarul satului, impunând câteva restricţii, craşovenii au făcut în anul 1874 o plângere către autorităţi, iar interesele lor au fost apărate de Simion Mangiuca în calitate de jurist.

In apropierea Caraşovei, pe un loc înalt ce permite o bună observare a zonei se află vestigiile unei cetăţi („Grat"). Aceasta a fost mai veche decât satul fiind construită în sec XIII, în timpul stăpânirii ungare. La un moment dat a fost distrusă de către turci dar mai târziu tot ei au refăcut-o deoarece era o verigă importantă a unui lanţ de fortificaţii.

Din bătrâna cetate s-au păstrat până în zilele noastre doar ruinele ce se risipesc printre stâncile locului. Se adăpostesc printre ele viperele cu corn (Vipera Ammdytes), paznici veninoşi ai trecutei glorii.

         Astăzi Caraşova este reşedinţă de comună, de ea aparţinând satele învecinate labalcea (cunoscut sub numele de Krasso-almas din 1564) şi Nermed (pomenit în documente din 1723)

         La recensământul din anul 2001 comuna avea 3261 locuitori, cea mai mare parte dintre ei domiciliind în Caraşova. In jurul satelor sunt presărate sălaşe de piatră albă având rol de adăpost temporar şi de mici puncte pastorale. Livezi de pruni şi cireşi se aliniază pe coastele însorite ale dealurilor. Din vatra satului se înalţă nu departe de râu o frumoasă biserică catolică având hramul „Înălţarea a cer a Maicii Domnului”, lăcaş sfânt în care se slujeşte din anul 1726. Centrul satului cuprinde printre altele dispensarul medical, primăria, sediul Uniunii Croaţilor, puncte comerciale. Puţin mai departe se află clădirea liceului bilingv iar pe o mică ridicătură o capelă se iveşte printre brazi. Mai jos, între podul de pe Caras şi Cimitirul din zona Luca se găseşte un monument închinat Sf. Ioan, a cărui statuetă a fost din păcate furată de către răufăcători.

Diferitele locuri din sat pot fi identificate ca mici „cartiere": Potkrse, Podoale spre drumul şi moara din partea de sus a satului, precum şi Strana, Palancuţa, Curiaciţa de peste punte în stânga râului.

 

Sursă:  Meilă Mircea, Carașul, Colecția Drumul Apelor, Editura Tim Reșița, 2008

 

Publicitate pe info-caras.ro

StirileTale
Domino
Leonard Design
Mieree
Hotel Suhidima
Aquaris
Gelateria WOW
Asociatia Valea Cernei
Centrul de calculatoare
Pensiune

INFO-CARAS

Suntem și pe Facebook...

Statistici web